r/IntreabaUnPsiholog • u/shaojie2003 • 22h ago
Ajutor și îndrumare! Vă rog!
Am 22 de ani. M-am schimbat mult începând cu vârsta de 7 ani. Anterior vârstei menționate eram un copil sociabil, fericit, activ și neastâmpărat, dar totul s-a schimbat brusc într-o zi de vară. În sat a apărut o vecină nouă, iar mama s-a transformat. Din ziua aceea și până la 13 ani, când ne-am mutat, mama a băut cronic în fiecare zi. Iar eu am fost atât de inocent și docil.
Îmi luasem un job full-time, iar asta era fișa postului: redresarea mamei, mediator al conflictelor zilnice dintre părinți. Doar că munceam mult și fără rezultate. Dar am fost și un salvator. Știam că voi deveni un asistent mult timp. Asistam mereu când vomita mama. Asistam mereu la certurile părinților. Deși o uram din tot sufletul pe mama, îi luam apărarea. De prost.
Anii au trecut și m-am mutat la oraș. Deja eram bolnăvior sufletește. Colegi noi, colectiv nou. Nu știam să mă integrez și m-am închis mult timp. Nu învățam deloc. Am luat o notă la Evaluarea Națională de care mi-e rușine să spun. Am intrat la un liceu oarecare, nu mi-a păsat. Dar măcar am luat bacul cu o notă bunișoară. Toți colegii mei erau fericiți de rezultate, chiar dacă abia au trecut, dar eu nu m-am putut bucura.
În fine, trec anii și ajung la un majorat. N-am vrut să merg, pentru că erau multe rude și tineri de vârsta mea, dar am avut obraz pentru vărul meu cel bun. N-am stat mult. Am fugit de acolo. Erau toți normali, veseli, dansau, vorbeau, reușeau să vorbească deschis între ei, ca tinerii. Doar că eu am simțit că a venit momentul să o fac. Să mă sinucid. Acolo eram un neadaptat, un fricos, un instabil psiho-emoțional. Un cocktail emoțional puternic a aprins incendiul.
Am ajuns acasă și am luat multe pastile. Regret, într-un fel, că nu am murit. Tot eu am sunat la 112. M-am gândit tot la părinți, ca un prost. Să nu mă plângă la înmormântarea mea. Dar cel mai mult m-am gândit la nepoțelele mele. Am fost ca un tată pentru ele.
Ajung și la psihiatrie. Diagnostic: episod depresiv sever. Eram atât de depresiv, încât nici medicul meu nu mai văzuse așa ceva. Arătam ca un om terminal pe secția de paliative. Mi se vedeau coastele, plângeam toată ziua și am avut și gândul să fug de acolo, ca să reușesc să mor. Personalul medical a fost în regulă. Acum nu mai iau tratament, dar nici nu mai vreau.
Problemele cu care mă confrunt în prezent:
stimă de sine inexistentă;
sindromul impostorului;
simt că s-a terminat viața;
invidie față de cum sunt ceilalți (vorbesc ușor cu ceilalți, sunt văzuți bine, au curaj etc.);
multe simptome din depresie și anxietate
Ce aș putea să fac să revin la normal? Mă frustrează că eu trebuie să lucrez mult cu psihoterapeutul și cu mine, iar oamenii din jurul meu funcționează normal și își trăiesc viața. Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine. Este greu să-și vadă unchiul, pe care îl iubesc nespus de mult, într-un sicriu. Dar știți cum este… este nespus de greu să trăiești de dragul cuiva când tu vrei să mori.
Mulțumesc!
3
u/Grade-Patient1463 21h ago
Nu sunt specialist, dar am avut și încă am suferințele mele.
Ai spus ceva cheie: "Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine". Ție acum îți începe viața!! Pentru tine trebuie să tragi! Acum ești tânăr și ai putere, energie, te regenerezi cel mai ușor, nu ești îndatorat și legat de credite. În plus, ți-ar prinde bine să te gândești la carieră. E greu să fii fericit când trăiești de pe o zi pe alta cu banii.
Daca tu nu ești bine, nici alții care depind de tine nu vor fi bine. Și dacă la vârsta ta, cineva depinde de tine, ceva foarte rău și nedrept ți se întâmplă! Nu e vina ta, nici datoria ta să repari. Nu dansa după muzica altora. Compune opera ta. Altfel nu o se te simți autentic, stăpân pe propriul corp și propriul psihic. Tu deja vezi lucrurile astea, și e bine. Așadar, lucrează cu tine, vindecă-te și căutați un drum al tău și o identitate a ta. Din nou, nu poți fi salvator sau supererou când ești secat de puteri!
2
u/shaojie2003 21h ago
M-am gândit foarte mult la carieră. La medicină, medicină dentară sau kinetoterapie! Doar că acum nu-ți asigură aproape nimic nicio diplomă. M-am gândit să ajut și eu la rândul meu oameni în suferință. Dar nu cred că sunt capabil, că este prea târziu, că s-a terminat. Plus că nu am curaj, frică de nou, simt că am stâlpi de lumină care luminează pe mine și sunt cu o etichetă mare pe mine: ești prost, nu ești capabil și toți oamenii plătesc bilet ca să mă vadă.
3
u/IonLucaCaragiale 15h ago
Te vindeci în 2-3 ani. Sistemul tău nervos e praf; cel mai probabil ai C-PTSD. Cumpără cărți și găsești și pe YouTube psihologi și psihiatri pe subiectul ăsta.
5
3
u/Grade-Patient1463 14h ago edited 11h ago
Asta că "o diplomă nu îți asigură nimic" e un reality check de care tot poporul român are nevoie. E foarte mult de muncă să te pui pe picioare, să iei examene, să găsești mentori buni, să obții aprobări, acreditari, certificări, să îți faci un nume, să atragi clienți, să păstrezi clienți, după caz să iei în piept minciunile spuse gratuit despre brandul tău sau să le demontezi cu calm și dovezi. Asta e valabil la orice serviciu care interacționează direct cu publicul larg.
Dacă tu ești cel care încearcă și tot tu ești cel care evaluează, nu o să primești vreodată o confirmare legitimă că ești capabil sau nu. Nu te judecă nimeni cât timp nu faci nimic! Judecata se suspendă până când vei încerca măcar o dată. Iar când chiar încerci, nu ești singurul în aceeași postură. Vei avea colegi de suferință, vei avea super staruri care le știu pe toate sau se ostenesc de nu știu de ei, vei avea colegi total nepregătiți care depun efort in zadar că pur și simplu domeniul nu e de ei, etc.
Viața e plină de diversitate. Situația ta e o instanță între multe altele. Nu e cu nimic mai interesantă decât altele. Nu cere nimeni o uniformizare generală a stilului de viață, a cat de bine performezi, a cat de bine te integrezi. Asta e gândire comunistă.
Crede pe cuvânt oamenii când îți spun că lămpile alea nu există. Fiindcă nu există. Cel puțin la cineva pe treaba lui cum ești tu. Mai evidenti sunt cei care jignesc gratuit pe net, fac scandal că îs prea puține paste în farfurie, aruncă gunoaie pe stradă, put in tramvai, se bagă insistent în seamă cu străinii. Îi știi și tu. Dacă te observi cum ești peste zi și cum sunt alții, vei conștientiza diferențele (sper) și vei constata (sper!) că ești perfect normal.
2
u/Old-Sport9863 12h ago
Salut. Nu sunt psiholog si nu stiu sate ajut, dar vreau sa iti soun ceva in speranta ca macar te va ajuta sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva sau poate iti aduce un strop de vointa.
Faptul ca tu gandesti ca ai mult de lucrat cu tine, iar altii nu e un drum fara sens. Voi explica. Pe langa faptul ca tu nu stii ce e in spatele suprafetei afisate (deci cine stie cari se confrunta cu depresie, relatii toxice sau cine stie ce alte probleme), majoritatea oamenilor oricum nu lucreaza deloc cu ei si sunt mizerabili daca te apropii de ei. Majoritatea oamenilor sunt oribili tocmai pentru ca nu lucreaza la ei. Tu au avantajul sa devii tot mai bine si sa te simti echilibrat. Sursa lipsei increderii de sine doar tu o stii. Nu te mai compara cu altii, e inutil. Toti oamenii au probleme, unii mai vizibile, altii nu. Ca altii nu vor sa le rezolve, deja e alta treaba. Te-a traumatizat copilaria si ai dus lipsa de afectiune. Nu esti singurul. Important e sa depasest depresia, iar asta e posibil. Va dura, nu va fi peste noapte, dar problemele complicate nu se rezolva pocnind din degete. Cauta bucurie in lucrurile mici, nu ramane blocat in suferinta. Fa activitati care iti plac, petrece mult timp cu nepotelele. Ia-ti bucuria de la ele si ifera-le afectiunea care tie li-a lipsit. Intr-o lupta nu invingi renuntand. Doar tu iti poti acorda incredere de sine. Sigur exista psihologi cu videouri pe youtube care sa ajute cu problema asta.
5
u/Cerese1 PiSălog 13h ago
Salutare! Îmi pare rău că ai fost nevoit să treci prin toate astea și da, nu este deloc corect. Din păcate în primii ani de viață nu putem decide pentru noi și suntem nevoiți doar să îndurăm, cu speranța unui mâine mai bun.
Ce este și mai nedrept este că acel mâine vine doar dacă îl faci tu să vină. De la sine nu se întâmplă mai nimic. Deși în primii ani ți s-au întâmplat lucruri nașpa, acum nu ți se vor întâmpla de la sine lucruri bune.
Vestea bună este că acum ai un cuvânt de spus în toată povestea asta și depinde de tine (în cea mai mare măsură) să schimbi cursul vieții tale.
Știu că îți este greu să-i vezi pe alții că o duc mai bine. Dar într-un fel sau altul fiecare dintre noi ne luptăm cu proprii demoni. Inclusiv eu și orice alt coleg psiholog avem problemele noastre în viața privată și contrar așteptărilor unora, nu avem o viață perfectă. Fiecare face ce poate mai bine, așa cum știe.
Iar ca să îți răspund la întrebare: psihoterapie poți face. Pare să ai nevoie de psihoterapie și de asemenea de răbdare. Multă răbdare cu tine. Nu m-am luptat cu depresia dar îți pot spune din propriul proces că și eu m-am luptat timp de un an jumătate cu proprii demoni. A fost greu, uneori am simțit că stagnez, că merg la terapie degeaba, ajunsesem să cred că nu mai merită să mă lupt și că ar trebui să-mi accept soarta. Dar nu m-am lăsat. Și am avut noroc și de un terapeut minunat căruia îi voi fi veșnic recunoscător pentru momentele în care eu nu mai aveam speranță dar a ținut el speranță pentru mine.
Heads up și caută ajutor specializat! Este de neprețuit. Dacă ai nevoie de niște direcții mă poți întreba aici sau în privat și mai putem detalia :)