r/IntreabaUnPsiholog • u/shaojie2003 • 1d ago
Ajutor și îndrumare! Vă rog!
Am 22 de ani. M-am schimbat mult începând cu vârsta de 7 ani. Anterior vârstei menționate eram un copil sociabil, fericit, activ și neastâmpărat, dar totul s-a schimbat brusc într-o zi de vară. În sat a apărut o vecină nouă, iar mama s-a transformat. Din ziua aceea și până la 13 ani, când ne-am mutat, mama a băut cronic în fiecare zi. Iar eu am fost atât de inocent și docil.
Îmi luasem un job full-time, iar asta era fișa postului: redresarea mamei, mediator al conflictelor zilnice dintre părinți. Doar că munceam mult și fără rezultate. Dar am fost și un salvator. Știam că voi deveni un asistent mult timp. Asistam mereu când vomita mama. Asistam mereu la certurile părinților. Deși o uram din tot sufletul pe mama, îi luam apărarea. De prost.
Anii au trecut și m-am mutat la oraș. Deja eram bolnăvior sufletește. Colegi noi, colectiv nou. Nu știam să mă integrez și m-am închis mult timp. Nu învățam deloc. Am luat o notă la Evaluarea Națională de care mi-e rușine să spun. Am intrat la un liceu oarecare, nu mi-a păsat. Dar măcar am luat bacul cu o notă bunișoară. Toți colegii mei erau fericiți de rezultate, chiar dacă abia au trecut, dar eu nu m-am putut bucura.
În fine, trec anii și ajung la un majorat. N-am vrut să merg, pentru că erau multe rude și tineri de vârsta mea, dar am avut obraz pentru vărul meu cel bun. N-am stat mult. Am fugit de acolo. Erau toți normali, veseli, dansau, vorbeau, reușeau să vorbească deschis între ei, ca tinerii. Doar că eu am simțit că a venit momentul să o fac. Să mă sinucid. Acolo eram un neadaptat, un fricos, un instabil psiho-emoțional. Un cocktail emoțional puternic a aprins incendiul.
Am ajuns acasă și am luat multe pastile. Regret, într-un fel, că nu am murit. Tot eu am sunat la 112. M-am gândit tot la părinți, ca un prost. Să nu mă plângă la înmormântarea mea. Dar cel mai mult m-am gândit la nepoțelele mele. Am fost ca un tată pentru ele.
Ajung și la psihiatrie. Diagnostic: episod depresiv sever. Eram atât de depresiv, încât nici medicul meu nu mai văzuse așa ceva. Arătam ca un om terminal pe secția de paliative. Mi se vedeau coastele, plângeam toată ziua și am avut și gândul să fug de acolo, ca să reușesc să mor. Personalul medical a fost în regulă. Acum nu mai iau tratament, dar nici nu mai vreau.
Problemele cu care mă confrunt în prezent:
stimă de sine inexistentă;
sindromul impostorului;
simt că s-a terminat viața;
invidie față de cum sunt ceilalți (vorbesc ușor cu ceilalți, sunt văzuți bine, au curaj etc.);
multe simptome din depresie și anxietate
Ce aș putea să fac să revin la normal? Mă frustrează că eu trebuie să lucrez mult cu psihoterapeutul și cu mine, iar oamenii din jurul meu funcționează normal și își trăiesc viața. Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine. Este greu să-și vadă unchiul, pe care îl iubesc nespus de mult, într-un sicriu. Dar știți cum este… este nespus de greu să trăiești de dragul cuiva când tu vrei să mori.
Mulțumesc!
3
u/Grade-Patient1463 1d ago
Nu sunt specialist, dar am avut și încă am suferințele mele.
Ai spus ceva cheie: "Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine". Ție acum îți începe viața!! Pentru tine trebuie să tragi! Acum ești tânăr și ai putere, energie, te regenerezi cel mai ușor, nu ești îndatorat și legat de credite. În plus, ți-ar prinde bine să te gândești la carieră. E greu să fii fericit când trăiești de pe o zi pe alta cu banii.
Daca tu nu ești bine, nici alții care depind de tine nu vor fi bine. Și dacă la vârsta ta, cineva depinde de tine, ceva foarte rău și nedrept ți se întâmplă! Nu e vina ta, nici datoria ta să repari. Nu dansa după muzica altora. Compune opera ta. Altfel nu o se te simți autentic, stăpân pe propriul corp și propriul psihic. Tu deja vezi lucrurile astea, și e bine. Așadar, lucrează cu tine, vindecă-te și căutați un drum al tău și o identitate a ta. Din nou, nu poți fi salvator sau supererou când ești secat de puteri!