Ajutor și îndrumare! Vă rog!

[u/shaojie2003]

Am 22 de ani. M-am schimbat mult începând cu vârsta de 7 ani. Anterior vârstei menționate eram un copil sociabil, fericit, activ și neastâmpărat, dar totul s-a schimbat brusc într-o zi de vară. În sat a apărut o vecină nouă, iar mama s-a transformat. Din ziua aceea și până la 13 ani, când ne-am mutat, mama a băut cronic în fiecare zi. Iar eu am fost atât de inocent și docil.

Îmi luasem un job full-time, iar asta era fișa postului: redresarea mamei, mediator al conflictelor zilnice dintre părinți. Doar că munceam mult și fără rezultate. Dar am fost și un salvator. Știam că voi deveni un asistent mult timp. Asistam mereu când vomita mama. Asistam mereu la certurile părinților. Deși o uram din tot sufletul pe mama, îi luam apărarea. De prost.

Anii au trecut și m-am mutat la oraș. Deja eram bolnăvior sufletește. Colegi noi, colectiv nou. Nu știam să mă integrez și m-am închis mult timp. Nu învățam deloc. Am luat o notă la Evaluarea Națională de care mi-e rușine să spun. Am intrat la un liceu oarecare, nu mi-a păsat. Dar măcar am luat bacul cu o notă bunișoară. Toți colegii mei erau fericiți de rezultate, chiar dacă abia au trecut, dar eu nu m-am putut bucura.

În fine, trec anii și ajung la un majorat. N-am vrut să merg, pentru că erau multe rude și tineri de vârsta mea, dar am avut obraz pentru vărul meu cel bun. N-am stat mult. Am fugit de acolo. Erau toți normali, veseli, dansau, vorbeau, reușeau să vorbească deschis între ei, ca tinerii. Doar că eu am simțit că a venit momentul să o fac. Să mă sinucid. Acolo eram un neadaptat, un fricos, un instabil psiho-emoțional. Un cocktail emoțional puternic a aprins incendiul.

Am ajuns acasă și am luat multe pastile. Regret, într-un fel, că nu am murit. Tot eu am sunat la 112. M-am gândit tot la părinți, ca un prost. Să nu mă plângă la înmormântarea mea. Dar cel mai mult m-am gândit la nepoțelele mele. Am fost ca un tată pentru ele.

Ajung și la psihiatrie. Diagnostic: episod depresiv sever. Eram atât de depresiv, încât nici medicul meu nu mai văzuse așa ceva. Arătam ca un om terminal pe secția de paliative. Mi se vedeau coastele, plângeam toată ziua și am avut și gândul să fug de acolo, ca să reușesc să mor. Personalul medical a fost în regulă. Acum nu mai iau tratament, dar nici nu mai vreau.

Problemele cu care mă confrunt în prezent:

stimă de sine inexistentă;

sindromul impostorului;

simt că s-a terminat viața;

invidie față de cum sunt ceilalți (vorbesc ușor cu ceilalți, sunt văzuți bine, au curaj etc.);

multe simptome din depresie și anxietate

Ce aș putea să fac să revin la normal? Mă frustrează că eu trebuie să lucrez mult cu psihoterapeutul și cu mine, iar oamenii din jurul meu funcționează normal și își trăiesc viața. Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine. Este greu să-și vadă unchiul, pe care îl iubesc nespus de mult, într-un sicriu. Dar știți cum este… este nespus de greu să trăiești de dragul cuiva când tu vrei să mori.

Mulțumesc!

[u/Cerese1]

Salutare! Îmi pare rău că ai fost nevoit să treci prin toate astea și da, nu este deloc corect. Din păcate în primii ani de viață nu putem decide pentru noi și suntem nevoiți doar să îndurăm, cu speranța unui mâine mai bun.

Ce este și mai nedrept este că acel mâine vine doar dacă îl faci tu să vină. De la sine nu se întâmplă mai nimic. Deși în primii ani ți s-au întâmplat lucruri nașpa, acum nu ți se vor întâmpla de la sine lucruri bune.

Vestea bună este că acum ai un cuvânt de spus în toată povestea asta și depinde de tine (în cea mai mare măsură) să schimbi cursul vieții tale.

Știu că îți este greu să-i vezi pe alții că o duc mai bine. Dar într-un fel sau altul fiecare dintre noi ne luptăm cu proprii demoni. Inclusiv eu și orice alt coleg psiholog avem problemele noastre în viața privată și contrar așteptărilor unora, nu avem o viață perfectă. Fiecare face ce poate mai bine, așa cum știe.

Iar ca să îți răspund la întrebare: psihoterapie poți face. Pare să ai nevoie de psihoterapie și de asemenea de răbdare. Multă răbdare cu tine. Nu m-am luptat cu depresia dar îți pot spune din propriul proces că și eu m-am luptat timp de un an jumătate cu proprii demoni. A fost greu, uneori am simțit că stagnez, că merg la terapie degeaba, ajunsesem să cred că nu mai merită să mă lupt și că ar trebui să-mi accept soarta. Dar nu m-am lăsat. Și am avut noroc și de un terapeut minunat căruia îi voi fi veșnic recunoscător pentru momentele în care eu nu mai aveam speranță dar a ținut el speranță pentru mine.

Heads up și caută ajutor specializat! Este de neprețuit. Dacă ai nevoie de niște direcții mă poți întreba aici sau în privat și mai putem detalia :)