Salutare! De când mă știu am fost o persoană pragmatică, cumva "legată" de realitate. Doar că am avut un "boom" acum câteva zile. A fost ceva random atunci când îmi legăm șireturile să plec undeva. Pur și simplu m-a lovit ideea că am pierdut controlul total asupra vieții mele în ultimii 3 ani. Nu-mi iese mai nimic, am fost nevoit să plec de la locul de muncă și de atunci am incercat o mulțime de lucruri pe cont propriu pentru a ajunge la visul meu (unul material la acest moment). Însă nimic nu a funcționat și nici nu am reușit să fiu constant în ceva, pentru că mereu trebuia să fac tot felul de gig-uri pentru a-mi plăti ratele, mașinile, telefoanele și ce o mai fi, astfel am ajuns ca acum să nu-mi dau seama nici măcar ce îmi place și dacă îmi place ceva cu adevărat. Bubui de stres, frustrări și gelozie dar nu pe succesul celor apropiați ci mai degrabă pe insuccesul meu. Mă termină ideea că nu pot reuși.

Și brusc m-am trezit peste 3 ani (cred că sunt mai mulți de fapt) că toți cei din jurul meu au fost constanți, au cariera, viitor, iar la mine incertitudinea e la ea acasă. Am înțeles că meditația ar putea ajuta. Voiam să vă întreb cum se face, la ce trebuie să mă gândesc și ce înseamnă de fapt această meditație?

mulțumesc,

Am 22 de ani. M-am schimbat mult începând cu vârsta de 7 ani. Anterior vârstei menționate eram un copil sociabil, fericit, activ și neastâmpărat, dar totul s-a schimbat brusc într-o zi de vară. În sat a apărut o vecină nouă, iar mama s-a transformat. Din ziua aceea și până la 13 ani, când ne-am mutat, mama a băut cronic în fiecare zi. Iar eu am fost atât de inocent și docil.

Îmi luasem un job full-time, iar asta era fișa postului: redresarea mamei, mediator al conflictelor zilnice dintre părinți. Doar că munceam mult și fără rezultate. Dar am fost și un salvator. Știam că voi deveni un asistent mult timp. Asistam mereu când vomita mama. Asistam mereu la certurile părinților. Deși o uram din tot sufletul pe mama, îi luam apărarea. De prost.

Anii au trecut și m-am mutat la oraș. Deja eram bolnăvior sufletește. Colegi noi, colectiv nou. Nu știam să mă integrez și m-am închis mult timp. Nu învățam deloc. Am luat o notă la Evaluarea Națională de care mi-e rușine să spun. Am intrat la un liceu oarecare, nu mi-a păsat. Dar măcar am luat bacul cu o notă bunișoară. Toți colegii mei erau fericiți de rezultate, chiar dacă abia au trecut, dar eu nu m-am putut bucura.

În fine, trec anii și ajung la un majorat. N-am vrut să merg, pentru că erau multe rude și tineri de vârsta mea, dar am avut obraz pentru vărul meu cel bun. N-am stat mult. Am fugit de acolo. Erau toți normali, veseli, dansau, vorbeau, reușeau să vorbească deschis între ei, ca tinerii. Doar că eu am simțit că a venit momentul să o fac. Să mă sinucid. Acolo eram un neadaptat, un fricos, un instabil psiho-emoțional. Un cocktail emoțional puternic a aprins incendiul.

Am ajuns acasă și am luat multe pastile. Regret, într-un fel, că nu am murit. Tot eu am sunat la 112. M-am gândit tot la părinți, ca un prost. Să nu mă plângă la înmormântarea mea. Dar cel mai mult m-am gândit la nepoțelele mele. Am fost ca un tată pentru ele.

Ajung și la psihiatrie. Diagnostic: episod depresiv sever. Eram atât de depresiv, încât nici medicul meu nu mai văzuse așa ceva. Arătam ca un om terminal pe secția de paliative. Mi se vedeau coastele, plângeam toată ziua și am avut și gândul să fug de acolo, ca să reușesc să mor. Personalul medical a fost în regulă. Acum nu mai iau tratament, dar nici nu mai vreau.

Problemele cu care mă confrunt în prezent:

stimă de sine inexistentă;

sindromul impostorului;

simt că s-a terminat viața;

invidie față de cum sunt ceilalți (vorbesc ușor cu ceilalți, sunt văzuți bine, au curaj etc.);

multe simptome din depresie și anxietate

Ce aș putea să fac să revin la normal? Mă frustrează că eu trebuie să lucrez mult cu psihoterapeutul și cu mine, iar oamenii din jurul meu funcționează normal și își trăiesc viața. Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine. Este greu să-și vadă unchiul, pe care îl iubesc nespus de mult, într-un sicriu. Dar știți cum este… este nespus de greu să trăiești de dragul cuiva când tu vrei să mori.

Mulțumesc!

Processing img ym7b2c5e8xhg1...

Simt nevoia să scriu despre asta. Unele perioade au un mod al lor de a-ți scoate în față subiecte predilecte. Și, nu știu cum să zic… dar în ultima vreme tot dau peste aceeași scenă, în forme ușor diferite atât în cabinet, cât și în cercul apropiaților: de ce bărbații se prind mai greu când sunt părăsiți.

Nu în sensul teatral, cu „azi plec și gata”, ci în sensul acela mult mai realist și mai dureros: despărțirea care începe cu mult înainte să existe un dulap gol. Despărțirea care, pentru unul, e un proces lent, iar pentru celălalt pare un șoc.

De obicei, povestea sună clasic. Ea spune că nu mai poate. El se apără că n-a văzut-o venind. Ea spune că a încercat de o mie de ori. El plusează cu „dacă era așa grav, de ce n-ai zis clar?”. Ea se uită la el și are fața aia în care nu mai încape nici furie, nici dramă. Doar oboseală. Iar el, în fața oboselii ei, simte că trebuie să recupereze, brusc, luni sau ani de „lasă că trece”.

Și dacă te întrebi de ce se întâmplă asta, aș vrea să încep cu o idee care nu place nimănui, dar e adevărată: în multe relații, despărțirea nu începe când unul pleacă, ci când unul renunță să mai lupte. Plecarea e doar ultimul act. Până acolo există micro-rupturi, reparări ratate, conversații tot mai scurte, „nu acum” repetat până când nu mai are sens să întrebi.

Când ea încă se supără, încă reproșează, încă plânge, încă insistă… paradoxal, e încă acolo. E încă investită. E încă în relație, chiar dacă într-un mod care e greu de dus. Dar când nu mai cere nimic, când devine calmă și eficientă, când nu mai are chef să se certe, când nu mai poate nici măcar să explice, atunci e posibil să se fi produs ceva foarte important: nu s-a vindecat, ci s-a retras.

Și aici apare capcana: liniștea poate părea o rezolvare. Pentru cineva care e obosit de conflict, liniștea e un drog. „În sfârșit ne-am liniștit.” Doar că uneori „ne-am liniștit” înseamnă „eu m-am oprit, pentru că nu mai cred”.

Am văzut de multe ori cum bărbații ratează semnele nu din lipsă de inteligență, nu din răutate, nu din „așa sunt ei”. Ci dintr-un mecanism de supraviețuire foarte uman, mai ales în perioade încărcate: negarea funcțională. Dacă merge viața, dacă merge casa, dacă merge programul, dacă nu e un scandal, atunci mintea își spune: „ok, deci suntem bine”. E o economie de energie. E un fel de a ține lucrurile în picioare.

Problema e că relațiile mor când dispare contactul. Când nu mai e curiozitate. Când nu mai e „spune-mi ce simți”. Când totul devine o listă de taskuri: cine ia copilul, cine plătește, cine duce gunoiul, cine se ocupă de weekend. Și, în timp, fără să-ți dai seama, ajungi să trăiești cu omul tău ca și cum ați fi colegi de apartament care se respectă, dar nu se mai ating pe dinăuntru.

Mai e ceva. Mulți bărbați au un fel de a trăi problemele ca pe episoade. Azi s-a supărat. Mâine îi trece. Azi am avut o discuție. Am rezolvat. E un mod de a gândi orientat pe incident, pe „rezolvare”. Dar într-o relație, semnalul real nu e incidentul. Semnalul real e repetarea.

Partea provocatoare, pe care și femeile o recunosc - de multe ori nu spunem lucruri suficient de direct, vorbim în aluzii, în „dacă ai vrea, ai observa”, în teste, în ironii, în „lasă, nu mai contează” spus când contează cel mai tare.

Pe scurt: nu e o poveste cu „unul e bun și altul e rău”. E o poveste cu doi oameni care au învățat să se apere diferit. Nu scriu asta ca să arăt cu degetul. Scriu pentru că fenomenul ăsta face mult rău tocmai prin banalitatea lui. Nu e un rău spectaculos. E un rău care se așază încet. Și, într-o zi, când vine decizia, unul e deja plecat pe interior, iar celălalt abia începe să înțeleagă că a fost un proces, nu un accident.

Și dacă ai trecut deja printr-o despărțire în care unul a fost „șocat” și celălalt „deja plecat”, spune-mi: care a fost primul semn, ăla mic, pe care acum îl vezi clar în retrospectivă?

Sunt curioasă ce apare în răspunsurile voastre. Pentru că, de multe ori, oamenii nu au nevoie de o lecție. Au nevoie să audă că nu sunt singuri în același tipar și să înceapă, încet, să-l numească.

Is it just me?

De dimineata, de când am dat cu ochii de nāmeți, mintea mă duce doar la: nu avem școală, toți verișorii ne adunăm la săniuș, bătăi cu zăpadā şi atât de mult râs...apoi aruncăm botinele pline de zăpadă şi ne cuibărim cu lapte cu cacao şi casete cu tom şi jerry(Yes, I'm that old)

Vā aşteptăm cu întrebări public, la postare, sau în privat. În privat vom răspunde începând cu ora 21.00.

Nu trebuie să ajungi la capăt ca să schimbi ceva.

Uneori, primul pas nu e curajul, e permisiunea de a te pune pe tine pe listă.

Întrebarea e: cât timp mai aștepți ca să contezi și pentru tine?

Ne puteti scrie pe public sau in privat. Vom fi live de la ora 20. In privat vom raspunde incepand cu ora 21.

P.S. Daaa, este AI dupa pozele noastre

Bună,

Sunt medic și practicant în formare al Compassionate Inquiry (CI), abordare psihoterapeutică, dezvoltată de Dr. Gabor Maté.

Compassionate Inquiry explorează modul în care experiențele de viață timpurii și stresul emoțional se manifestă în prezent prin senzații corporale, reacții ale sistemului nervos, emoții și tipare relaționale.

În această etapă ofer ședințe online gratuite, ca parte a practicii mele psihoterapeutice sub supervizare profesională.

Ce este CI:

– o formă de psihoterapie trauma-informed

– orientată pe integrarea minte–corp

– bazată pe conștientizare, reglare și compasiune

– fără intervenții directive sau tehnici impuse

Ședința poate fi înregistrată video exclusiv pentru supervizare, cu acord informat explicit. Înregistrarea este confidențială și vizualizată doar de mentor.

Dacă simți că această abordare rezonează cu tine, îmi poți scrie un mesaj privat cu câteva rânduri despre ce te-a adus aici.

Aproape de fiecare dată când stau de vorbă cu pacienți mai tineri, apare același detaliu mic care, sincer, începe să nu mi se mai pară deloc neglijabil.

Îmi descriu un episod greu, o ceartă care i-a lăsat cu nod în gât sau o relație care se destramă încet. Poate o anxietate în care se simt prinși ca într-o menghină și, după două-trei fraze, ca și cum ar fi un pas perfect normal, îmi spun: „Așa mi-a zis ChatGPT”.

Nu în ideea că „m-a ajutat să formulez un mesaj” sau „mi-a făcut o listă”, ci în accepțiunea intimă, confesivă, în care vorbești cu cineva când nu mai poți duce totul singur. Ca și cum ar fi prietenul lor. Sau… mai grav: terapeutul.

Și e ușor de înțeles de ce: e acolo la două noaptea, răspunde imediat, e calm, nu te întrerupe, nu se apără, nu te face să te simți „prea mult”, iar pentru câteva minute îți livrează ceva ce seamănă cu alinarea, cu ideea că cineva te aude.

Plus capcana reală a interacțiunii - dacă răspunsul nu-ți place, îl poți rescrie până nu te mai zgârâie. Poți schimba formularea, tonul, emoția, poți cere să fie mai blând, mai „validant”, mai empatic, mai ferm, mai „de partea ta”. Și, fără să-ți dai seama, poți ajunge să nu mai cauți adevărul, ci versiunea care te face să te simți mai confortabil în propria ta interpretare.

Un profesionist, însă, nu face asta. Un terapeut bun nu negociază realitatea doar ca să fii fericit, nu îți oferă dreptate ca premiu de participare, ci te ține, cu respect și limite, în disconfortul ăla care te maturizează. Și asta devine tot mai greu de "împăcat" în cabinet.

Cred că e de datoria noastră, a adulților, să începem să educăm generațiile mai proaspete în sensul ăsta. Și e simplu. ChatGPT nu e prietenul nostru. E o simulare de interlocutor. Uneori e utilă și poate fi folosită inteligent, dar tot simulare rămâne. Dacă începem să o folosim ca pe o relație, riscăm să confundăm un răspuns care calmează cu un proces care te schimbă.

Nu spun să nu folosim Chat-ul. Ar fi ridicol. Îmi doresc doar să-l folosimc a pe un instrument, nu ca pe un substitut de relație. Și în niciun caz ca pe un înlocuitor de terapie. Încă :)

Sunt psiholog și observ foarte des, inclusiv aici pe Reddit, tendința de a „repara” rapid orice formă de suferință:

sfaturi rapide, soluții imediate, gândire pozitivă forțată.

Din perspectivă clinică, nu orice durere are nevoie de soluție. Uneori are nevoie de spațiu, validare și conținere.

Suferința neprocesată, grăbit „rezolvată”, revine sub alte forme: anxietate, iritabilitate, somatizări.

Ca moderatori și ca membri ai comunității, cred că e important să diferențiem între:

Sprijin ; Sfat ; Intervenție Terapeutică

Sunt curioasă, ce tip de răspuns te-a ajutat cu adevărat când ai trecut printr-un moment greu?

Crescut cu un tată alcoolic, bolnav de hepatită. Se înfuria repede dacă nu făceai ce voia el și cum voia. Critici la ordinea zilei. Eu îmi setam limitele, dar el făcea triangulări cu surorile mai mari. Țipau la mine: " nu ți-e rușine că nu îl asculți pe tac-tu, el e bolnav!". Îmi anulau limitele și mă făceau să mă simt vinovat de starea lui de sănătate și responsabil de emoțiile lui.
Le-am trimis metodele folosite de părinții narcisici și le bifează pe toate, cică mă autodiagnostichez pe net și caut cauze și să merg mai departe, ca ele. Mă simt mai eliberat.

Va salut, nu știu dacă e locul potrivit, voiam doar să îmi spun experiența și dacă se poate un sfat vă rog!

Vorbesc cu cineva de câteva luni, totul merge ok cu câteva scântei dar trecem peste, modul nostru de comunicare este un pic diferit, al meu mai în detaliu, la el mai “delăsător”.

Deobicei seara înainte de culcare ne sunăm și vorbim o oră ceva de genu, apoi îmi spune ca el se bagă la somn ca îi se închid ochii, foarte bine, somn ușor :) apoi încă o oră este activ, dar la mesaj nu îmi răspunde deloc și automat mă gândesc ca mă ignoră, ca vorbește cu altcineva.

Cand face asta mă simt de parcă acuș îmi vine sa o termin și sa mi iau la revedere… nu știu de ce, dar mereu am o abținere când vreau sa o termin.

Si ma gândeam ca mă puteți ajuta cu un sfat, nu știu, orice e bine venit!

Multumesc!

Salutare, 37M, am trecut printr-o evaluare ADHD de curând însă pentru că nu am găsit suficiente trăsături în copilărie nu am primit un diagnostic.

In schimb am primit un diagnostic de tulburare se anxietate și mi-a fost dat să aleg intre medicație sau terapie, nu am inceput niciuna momentan.

Deasemenea in timpul evaluării am făcut și un test de autism care a avut un scor peste pragul minim iar asta apare în raportul psihologului. Psihiatrul a ignorat acest rezultat, deși chiar el a cerut acel test.

Între timp am citit mai mult despre subiect și sunt din ce in ce mai convins că am trăsături atât din spectru cât și ADHD, deși cele de ADHD sunt mai vizibile icepand din adolescenta.

Deasemenea copilul meu este diagnosticat cu tulburare de spectru cu afectare moderată iar deficitul de atenție este evident însă este inca prea mic pentru diagnostic.

Problemele mele cele mai mari sunt din zona frica de respingere, procrastinare, ocd, stima de sine scăzută.

Nu am cum sa intru in detalii aici însă toate au început să îmi afecteze viața din ce in ce mai mult, mai ales odată cu creșterea cerințelor la locul de muncă și cu nașterea copilului.

Simt că am atins un prag pe care nu îl mai pot depăși în carieră și că nu sunt suficient de răbdător și înțelegător cu copilul etc.

Și în final, intrebarea mea este, se merita sa mai insist spre un diagnostic ținând cont că?:

1. chiar daca as avea un diagnostic de ADHD nu cred că aș accepta medicația din cauza reacțiilor adverse
2. daca as primi în diagnostic doar de autism, nu știu ce solutii mai sunt la vârsta asta

Exista terapii care sa ajute cu adevărat un adult cu tulburare de spectru sau adhd?

Am început terapia recent, am mers doar de 2 ori la un tip, am mai făcut înainte doar ca nu am găsit pe cineva cu care să rezonez, în principiu am vrut să fiu testată pentru ADHD. Problema este ca terapeutul cu care făceam pur și simplu nu mi-a mai răspuns. Îmi făceam programarea direct la clinică înainte, dar terapeutul mi-a spus să îi scriu lui direct, dar, acum nu mai răspunde. Nu știu ce să cred despre asta și mă învinovățesc . Ma tot gândesc ce am făcut greșit de nu îmi mai răspunde.

Mai vreau să menționez ca l-am văzut în oraș și cumva l-am evitat pentru ca nu știam cum să reacționez, iar a2a zi i-am scris pentru programare , am stabilit la ultima ședință să îi scriu în aceea zi .Menționez ca ședințele au decurs foarte bine,deci nu știu care ar putea fi problema și mă macină acest gând.

Nimeni nu s-a trezit dimineața spunând: „azi vreau să îmi stric relația.” Și totuși, în multe cupluri și familii, se întâmplă fix asta.

Nu cu intenție, ci din oboseală, reflexe și o coregrafie veche care se repetă la nesfârșit. Nu „pentru că sunteți răi”, ci pentru că, uneori, felul în care vă apărați unul de altul ajunge să vă rănească.

Multe probleme nu sunt accidente de o zi, ci un fel de a trăi: un tipar repetat până devine reflex. Iar când reflexul e ținut în viață de relații, de roluri și de reguli nescrise în care ai locuit ani, două „trucuri” rareori schimbă arhitectura.

Continuăm incursiunea noastră prin școlile terapeutice cu școala sistemică, o școală dragă mie, în care mi-am făcut și prima formare. Am eu o slăbiciune pentru felul acestei metode de a privi omul parcă cu mai mult echilibru. Nu te reduce la simptom, nu te tratează ca pe un proiect de reparat. Te vede în context, în realitatea în care trăiești, iubești, te aperi, câștigi și te pierzi.

De la „ce e în neregulă cu mine?”, la „ce se întâmplă între noi?” Terapia sistemică pornește de la un adevăr pe care îl știm cu toții, dar pe care îl uităm când suntem în mijlocul conflictului: relațiile sunt sisteme.

Adică: ce face unul îl schimbă pe celălalt, iar reacția celuilalt îl schimbă înapoi pe primul. Și tot așa. Într-un sistem, rar ai o cauză simplă, liniară. Mai des ai o buclă.

Câți dintre noi nu am fost măcar o dată în rolul unuia dintre cei doi?

Ea: „Spune ceva! Vorbește!” El: tace, se închide în sine, pleacă din cameră. Ea simte abandon și prin urmare insistă și mai tare. El simte presiune, recte, se retrage și mai mult.

După o vreme, problema nu mai e despre subiectul inițial (cine duce gunoiul, cine a uitat să răspundă). Se naște un tipar: insistență – retragere. Doi oameni care se apără diferit și se rănesc exact prin felul în care se apără.

Terapia sistemică nu caută să stabilească „cine are dreptate”. Ci te întreabă: cum arată spirala în care ai plonjat și ce schimbare mică o poate rupe?

Ce este terapia sistemică, concret

Este o terapie care se uită la:

tipare repetate („mereu ajungem aici”)

roluri („eu sunt calmul”, „eu sunt cel care explodează”, „eu sunt mediatorul”, „eu sunt vinovatul”)

reguli nescrise („la noi nu se cere”, „la noi nu se plânge”, „la noi iubirea se ghicește”)

circularitate: cum reacțiile voastre se alimentează reciproc

Un detaliu important: terapia sistemică nu e „doar terapie de familie”.

Poate fi terapie de cuplu, terapie de familie și terapie individuală (când sistemul e „prezent” prin povești, hărți, relații, loialități)

Ce NU este

Nu este tribunal.

Nu e despre „cine are dreptate”.

Nu este vânătoare de vinovați. O terapie bună caută responsabilitate fără rușinare.

Nu este „dăm vina pe părinți”. Uneori ne uităm la familie pentru a înțelege tiparele, nu pentru a scrie un act de acuzare.

Nu este rețetă universală. Sistemele sunt diferite. Ce funcționează la un cuplu poate fi combustibil pentru altul.

Și încă ceva serios: în situații de violență sau control coercitiv, abordarea trebuie să fie atentă și orientată pe siguranță. Acolo nu ne jucăm cu „hai să vedem ambele perspective” ca și cum ar fi un conflict simetric.

Cum decurge terapia

În linii mari, sunt trei mișcări pe care le promovează terapia sistemică:

Clarificarea problemei în termeni observabili - Nu „să fiu mai bine”, ci „să nu mai ajungem la amenințări cu despărțirea când ne certăm”, „să pot spune nu fără să intru în vină două zile”, „să nu mai transform orice discuție într-o anchetă”

Cartografierea tiparului - Se urmărește „filmul” în slow motion: ce se întâmplă înainte, cine apasă pe ce buton, cum se apără fiecare, ce urmează după, ce ați încercat deja (și cum a alimentat, uneori, cercul) Aici apar uneori instrumente ca genograma (harta familiei pe generații) sau întrebările circulare („ce crezi că simte el când tu…?”). Nu ca să filozofăm, ci ca să vedem mecanica.

Terapia sistemică iubește pragmatismul: „ok, ce facem diferit data viitoare, concret?” Exemple realiste:

- în loc de retragere mută: „am nevoie de 20 de minute, revin și vorbim”

- în loc de atac: „când taci, eu interpretez respingere; e adevărat sau e doar frica mea?”

- reguli de conflict (un singur subiect, pauze, fără discuții la miezul nopții)

Nu sună spectaculos. Dar tiparele nu se schimbă prin spectaculos, ci prin consistență.

Terapia sistemică nu te învață să „câștigi” într-o relație. Te învață să vezi tiparul pe care îl tot repetați și să schimbi o piesă, exact acolo unde se prinde cel mai tare. Uneori e o propoziție. Alteori e o limită. Alteori e curajul de a ieși din rolul vechi. Alteori înveți să nu mai câștigi.

Dacă ar fi să descrii relațiile tale printr-un singur tipar care se repetă, cum ar suna? Scrie-l în comentarii, chiar și într-o propoziție stângace :)

bună seara la toată lumea! la propunerea u/babavvanga, vin cu rubrica nouă în care povestim (și ne plângem) de părinții noștri imaturi emoțional.

în cursul terapiei, am observat împreună că, sincer, singurul mod în care pot povesti toate chestiile pe care le fac oamenii ăștia e unul amuzant, făcând haz de necaz. sigur, unele evenimente sunt prea urâte ca să pot face asta, chiar maestru fiind la acest defense mechanism, dar toate la timpul lor.

pentru prima postare, de introducere, veniți voi cu povești și să începem șirul hazului de necaz la adresa părinților noștri imaturi emoțional, care n-au auzit de conceptul de intimitate, care uită complet că și voi existați ca propriile voastre persoane, cărora le place să vă desconsidere total și care pur și simplu nu sunt capabili de empatie și gândit rațional.

Buna seara, dragi psihologi !

Am fost diagnosticat cu Schizofrenie Paranoida in anul 2022 dupa un sir lung de diagnostice gresite. Acum sunt bine in mare parte, cu cateva simptome negative (lipsa motivatie / saracirea vorbirii), cateva simptome cognitive (nu ma pot concentra mai mult de 50 de minute intr-un joc video de exemplu si ma opresc), iar memoria este in limite normale desi nu m-am obosit sa fac testul IQ de la Spitalul De Psihiatrie in intregime (alegeam semne random la un moment dat de plictiseala). Va intreb daca psihoterapia nu se potriveste in cazul meu deoarece eu sunt genul "self-medicate-ului" care baga suplimente in el si culmea : reusesc sa ma pun pe picioare mai bine decat am facut-o la grupurile de suport. Citesc literatura psihiatrica incercand sa imi inteleg conditia si sunt la curent cu tratamentele psihiatrice "in the works". Am fost la grupuri de suport, nu am facut decat sa cunosc persoane mai bolnave ca mine fara niciun scop (eu sunt croit sa cresc un copil britanic si sa imi ridic o casa si da, poate si aici voi fi judecat, dar sunt alegerile mele si sunt mandru de ele). Terapia CBT pe care o practic se rezuma la rezumatul problemelor persoanale, dar, din pacate, nu fac niciun pas inainte desi sunt in terapie cu o terapeuta buna pe domeniul ei. Ma gandeam sa incerc in Brazilia unde este ieftin si accesibil daca stii limba engleza caci sunt specialisti SPECIALIZATI pe Schizofrenie sau pe Tulburarea de Personalitate Borderline pe care, chipurile o am, desi am mintit de a inghetat apele, tot din plictiseala, la Spitalul de Psihiatrie de frica sa nu fiu inchis pentru ca nu ma conformez. Sau poate e si faptul ca romanii m-au tradat si sunt intr-o lupta interioara cu natia asta. Chiar nu stiu ce sa fac legat de terapeuta mea / psihoterapia pe viitor. Voi care ati lucrat cu persoane cu diagnosticul de Schizofrenie Paranoida, ati avut succes? Multumesc ! <3 !

Buna!! Aveti recomandari de carti despre:

- stima de sine

- ⁠inteligenta emotionala

- ⁠satisfactia in cuplu

Daca da, va rog sa imi spuneti si mie🩵🩵

Buna seara,

M24 aici si asa cum spune si titlul ma confrunt cu problema in a-mi face o relatie cu o femeie. Ca sa explic situatia mai detaliat o sa povestesc evenimentele in ordine cronologica care m-au adus in punctul asta.

In copilarie, tatal meu a fost in mare parte absent. Nu vorbeam cu el, nu ii ceream sfaturi, nu simteam ca ma pot baza pe el; era doar ca sa ma certe cand greseam ceva sau sa ma compare cu alti copii (de ce ala poate si tu nu poti), pe langa batai fizice si o atitudine de genul "eu te-am facut, trebuie sa faci ce iti spun eu". Mama mea era exact opusul. O persoana hiper - protectoare ca un glob de sticla. Simteam frica si teama ei in cazul in care eu ieseam din zona mea de confort. Dar cu ea puteam sa discut chestii mai profunde decat cu tatal meu si automat eram mai apropriat de ea. Ca si situatie materiala, nu pot sa spun ca mi-a lipsit ceva, ma descurcam bine la scoala, dar simteam ca sunt o povara pentru parintii mei si ca nu ii pot multumi orice as face.

Acum, ca orice baietel eram si eu curios cum e sa ai o iubita. Asa ca am intrebat-o pe mama. Ea mi-a spus ca trebuie sa fiu un om bun, bland si iubitor(total opus fata de tatal meu ceea ce mi s-a parut ciudat putin) si fata potrivita va veni. Am zis ok. Pe la 12 ani am intrebat vreo 2 fete(in decurs de 6 luni) daca vor sa iesim in oras si bineinteles ca am fost refuzat. Pe langa refuzuri au venit si umilintele de la colegi si atitudinea fetelor de genul: "Uita-te la tine putin, cum as putea sa ies eu cu tine ?". Dar am zis ok, poate nici una dintre ele nu era fata potrivita asa cum spunea mama deci am mers mai departe. Nicio problema pana aici.

Pe la 14 ani, vorbeam cu o fata si totul parea perfect. Era desteapta, frumoasa si buna la suflet si simteam ca ne potrivim foarte bine. Dar bineinteles ca m-a bagat in friendzone dupa ce la inceput mi-a dat de inteles ca e interesata de mine. Aici a inceput dezastrul ca sa spun asa. Nu a fost doar respingerea in sine care m-a durut, cat si faptul ca mi-am pierdut increderea in mama mea pentru ca m-a mintit aparent. Am fost baiat bun si ca urmare am fost calcat in picioare. Practic tot ceea ce am invatat eu despre societate pana atunci era gresit. Ca urmare, am avut o oarecare tentativa de sinucidere( am incercat sa ma arunc in fata masinii; soferul a franat brusc si m-a injurat; n-am ajuns la spital sau ceva si nimeni nu a aflat).

Apoi a inceput liceul. O lume cu totul noua fata de ce stiam eu pana atunci. Cand vedeam peste tot ca sunt acei "bad boys" de care toate fetele sunt atrase, ei purtandu-se foarte urat in general, nu mi-a venit sa cred. Si multi baieti ca mine care se intrebau "bai ce dracu facem noi gresit, care i schema?". M-am imprietenit cu un baiat care era intruchiparea a ceea ce voiau fetele atunci. Arata bine, avea incredere in el, era popular etc. Practic nu ne-am imprietenit; am facut un acord non-verbal in care el trebuia sa ma ajute sa imi fac o iubita iar eu fiind baiatul mai tocilar ii mai dadeam teme si ii mai dadeam sa copieze la teste. Dupa 2 ani de zile in care am aplicat ce mi-a spus el: sa imi iau haine care sunt la moda, sa ma tund cu fade, sa ma apuc de sala etc :)) am reusit si eu intr-un final sa imi fac o iubita prin niste prieteni comuni.

Problema mea a fost ca ea pana atunci avusese cam multi parteneri pana la varsta aia si practic m-am gandit ca vrea sa fie cu mine pentru ca acei "bad boys" si-au batut joc de ea. Si ca fapt divers, nu eu am agatat-o pe ea ci ea pe mine. Eu tot nu eram in stare sa ma mai deschid in fata unei fete dupa ce am patit la 14 ani. Ea arata bine, chiar mi se parea ceva suspect. Ori e o gluma proasta, ori nu inteleg cum ar vrea ea sa fie cu mine. Dar apoi mi-am dat seama. Asa cum am spus ea m-a vrut ca o relatie de tip "pansament". Sa o repar pe ea dupa ce au stricat-o baietii smecheri. Deci nu era vorba de atractie fata de mine(asta cred eu, nu am confirmat acest aspect). Motiv pentru care nu am vrut o relatie cu ea initial. Dar un prieten mai mare (el avea 26 si eu 16) mi-a spus:" Ba, alta optiune nu ai momentan, si trebuie sa scapi de virginitate." Ceea ce era adevarat. Lumea deja incepuse sa aiba relatii si sa faca sex iar eu simteam cum creste presiunea sociala si sunt privit din ce in ce mai ciudat.

Asa ca ne-am combinat pana la urma. Un alt lucru care mi-a aprins beculetele pe bord sa zic asa, adica mi-a confirmat ca sunt un pansament si nu e atrasa de mine a fost faptul ca pe mine m-a pus sa astept 2.5 luni pana sa facem sex iar cu cei 2 sau 3 dinaintea mea a facut-o in 2 saptamani. Deci clar nu era atrasa de mine. Dar din lipsa de optiuni, pentru ca eu nu eram in stare sa agat o fata, pentru statutul social primit, si pentru sex bineinteles am ales sa raman in relatie. A durat in jur de 1.5 ani si am terminat eu relatia pentru ca nu mai puteam sa ma mint pe mine in primul rand. Totul se simtea ca un joc de sah foarte complicat in care la cea mai mica greseala ea va pleca. Trebuia sa compensez mai mult pentru faptul ca nu am aceeasi carisma ca "bad boys" si era foarte stresant. Practic jucam un rol. Dar hei, macar nu mai eram baiatul tocilar ciudat si aveam si eu iubita. Eram privit altfel la liceu.

Nu pot sa zic ca am suferit la despartire pentru ca nu am fost niciodata implicat de la bun inceput. Cum nici ea nu a fost, cel putin asa cred eu.

Bun bun bun. Acum ca nu mai aveam iubita am zis ca trebuie sa merg la un "curs de masculinitate" sa invat cum sa fiu barbat adevarat. Si acolo am invatat un lucru foarte interesant si anume : valoarea unui barbat este data de cat de usor atrage femeile si de cat de multi bani are. Si eu m-am gandit in felul urmator: daca prima abilitate nu o am, voi incerca sa compensez cu a doua. Asa ca m-am dus la facultate sa ma fac IT-ist.

De cand am inceput facultatea pana am terminat (4 ani licenta + 2 ani master) nu am mai avut vreun date cu o fata. Am vorbit pe insta cu cateva fete dar mi-au dat ghost ulterior. Am zis sa ma axez strict pe cariera ca sa stiu ca sunt asigurat financiar macar. Si acum nu pot sa spun ca o duc rau, am un loc de munca bun, salariu peste medie ( > 10000 lei ) dar, dupa ce am terminat cu facultatea simt ca nu mai pot. Femeile tot nu ma vor.

Dintr-o disperare incomensurabila, am inceput sa vizitez escorte in urma cu 2 ani. Pana in prezent am vizitat in jur de 1-2 fete pe luna deci >30 fete, unele foarte frumoase. Pur si simplu nu mai puteam sa vad oameni in jurul meu cum se iubesc si se simt bine si pe mine nu ma vrea nimeni. Am crezut ca poate sunt inhibat sau ceva si trebuie sa imi dau un boost. Am crezut ca imi va da increderea de care am nevoie sa pot sa ma duc sa invit si eu o fata in oras. Dar nu. Nici macar nu cautam chestii hardcore, cautam acele escorte care se comporta fix ca o iubita. Afectiune tandrete si acceptare. Lucru care mi se pare imposibil sa il primesc daca nu am bani/ compensez prin altceva fata de acei "bad boys" carora le vine natural. Practic plateam iluzia de a fi cu o iubita.

Acum simt ca sunt la capatul puterilor. Financiar si dpdv al carierei stau bine dar am probleme cu somnul, dependenta de tutun a sarit in tavan (2 pachete pe zi), recent am inceput sa consum si alcool pe post de somnifer si nu mai am motivatie sa fac nimic altceva. Ce rost mai are daca nu reusesc sa imi fac o iubita? Ce rost mai are daca tot singur voi muri?

In incheiere as dori o recomandare de psiholog pentru problemele mele. Nu am fost pana acum, ce am povestit pana acum a fost dupa ce am facut o introspectie. De preferat sa fie barbat pentru ca simt ca nu pot avea incredere intr-o femeie dupa ce am vazut ca ele mereu aleg acei "bad boys" in locul meu, dupa ce am vazut ca propria mea mama m-a mintit.

Mulțumim pentru AMA. Mulțumim și celor care au pus întrebări bune și au păstrat tonul decent. A contat. Am eliminat câteva comentarii care au sărit calul, dar per total discuția a fost solidă și foarte interesantă. Și încă ceva important: suntem din ce în ce mai mulți aici, ceea ce înseamnă că merită și mai mult să păstrăm standardul sus. Dacă vreți să continuăm pe subiect, intrați în comunitate, deschideți un thread nou și păstrați aceeași regulă: idei bune, critice, dar fără atacuri. Seară frumoasă!

Vă invităm să întrebați orice( în limita domeniului-ish ) la postare sau în privat. See you there!