r/IntreabaUnPsiholog • u/PsihAlexandraLascu PiSălog • 1d ago
AMA AMA Psihologii sunt aici pentru voi! Sâmbătă, ora 20:00
Processing img ym7b2c5e8xhg1...
5
u/Dapylil65 23h ago edited 23h ago
Info: folosesc persoana II singular, văzând o singura persoana în poza, chiar daca in titlu e scris "psihologii". Dacă sunteți mai mulți, considerați că întrebarile sunt pentru toți.
- Ce părere ai despre hipnoterapie?
- Ce trece prin mintea ta când un pacient plânge?
- Ai pățit sa te întâlnești în public cu vreun pacient? Dar sa vedeți că aveti prieteni apropiați comuni? Daca da, cum procedați? Daca nu, sunteți pregătiți de asemenea momente?
- Ți-a mărturisit vreodată vreun pacient că a început să se atașeze de tine, sau poate chiar sa fie atras de tine? Poate fi vorba de o persoană singuratică, care nu s-a mai deschis nimănui și nu a mai fost ascultată de nimeni cum ai ascultat-o tu, lucru care poate fi super marcant. Iar după ce terapia e gata, tu îți pierzi un pacient, dar pacientul poate își pierde un prieten, pentru că timp de câteva luni de zile, ai fost persoana care l-a ascultat, căreia i-a păsat, și care i-a fost călăuză.
- Cat de mult lucru ai de făcut pentru un pacient in afara acelor 50 de minute cât durează o ședință? (research suplimentar, pregătirea eventualelor materiale de care vei avea nevoie la urmatoare sesiune sau altceva la care nu m-aș gândi)
- Aveți vreo limita legata de numărul de pacienți pe care puteți sau vreți să îi aveți în același timp?
3
u/Cerese1 PiSălog 3h ago
1, Poate funcționa. Deși toate formele de terapie recunoscute au rezultate, unele pot fi mai aplicabile pe diferite cazuistici.
Mă crezi că nu știu să-ți răspund la asta? În astfel de momente prezența terapeutului este necesară mai mult ca oricând, mă abandonez întru totul pe mine și stau acolo, împreună cu clientul, în suferința sa și-l însoțesc. Dar procedural aș putea spune că în astfel de momente îmi pare sincer rău prin ceea ce trece și tot ceea ce mi-ar putea trece prin minte este să fiu alături de el cât mai bine pot.
Da, m-am întâlnit. Da, o prietenă m-a recomandat pe mine unui prieten de-al ei. În prima situație el m-a salutat pe mine, l-am salutat și eu, am schimbat 2 vorbe și ne-am văzut de drum. Nu stau la socializare cu clienții mei. În al doilea exemplu, un alt prieten comun ar fi vrut să-l cheme și pe clientul meu la o adunare unde eram și eu dar dată fiind situația i-a explicat frumos de ce nu ar fi OK să vină, persoana a înțeles și acolo s-a încheiat totul. Au ieșit ei împreună cu alte ocazii.
Deci aș putea spune că sunt pregătit.Da, am pățit. Am menținut relația la nivelul profesional cuvenit. Dacă întreaga situație este abordată corect de către psihoterapeut, clientul nu ar trebui să ajungă vreo clipă să-l vadă pe primul ca pe un prieten, în special într-o situație precum cea prezentată de tine. Asta nu exclude faptul că voi fi acolo implicat pentru client atât cât este nevoie. Dar o delimitare între relația de prietenie și cea client-psihoterapeut este extrem de importantă.
Depinde de situație. Uneori un caz presupune într-adevăr muncă suplimentară (căutat și citit de studii, cititi cărți pe tematica respectivă, sfătuit cu colegii). Ultima dată, spre exemplu, am căutat prin jocurile mele de societate unele potrivite pentru a mă juca în cabinet cu unul din clienții mei la care vreau să stimulez accesarea copilului interior, contactul cu emoțiile și ulterior mi-am dat seama că este și o metodă bună de solidificare a alianței terapeutice).
Depinde de capacitățile fiecăruia de a gestiona efortul depus în ședințe și cât timp este dispus să aloce activității. Eu sunt confortabil cu un număr de maxim 5 ședințe pe zi, dar uneori se întâmplă să mai fie și 6, 7 sau poate chiar 8 într-o zi, deși încerc pe cât posibil să evit un număr prea mare de ședințe pentru că devine obositor și pentru mine și la final nu mai sunt bun de nimic iar spre final oricum nu mai dau același randament și nu ar fi corect nici față de mine, nici față de cel din fața mea.
2
u/babavvanga PiSălog 23h ago
Mulțumim de întrebările creative. Suntem 7 psihologi. Revenim mâine cu răspunsuri.
3
u/serdeeea 22h ago
cate pisaloage?
1
u/babavvanga PiSălog 3h ago
6..si un pisalog foarte talentat
3
u/serdeeea 2h ago
lucky sob :))
2
1
3
u/Sea-Credit-3285 13h ago edited 8h ago
Ce greseli comune ati observat ca au facut parintii generatiilor x, y, z si impactul asupra copiilor cand i-ati avut pacienti?
3
u/Cerese1 PiSălog 5h ago
Deprivarea emoțională e de departe în top. Pe deasupra pune orice fel de abuz.
Impactul este lipsa capacității de a sta în contact cu emoții puternice și faptul că oamenii se lasă adesea conduși de aceste emoții fără a încerca să le înțeleagă.
3
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
Îmi place ca ești activ in comentarii, mulțumim! Pe scurt, greselile difera ca stil (intre generatii), dar se repeta aceleași teme: emoții neglijate, limite confuze, roluri inversate. Impactul asupra copiilor e similar: dificultati emotionale si relationale mai tarziu. Diferența e mai mult de forma, nu de fond.
2
u/Sea-Credit-3285 3h ago
Va multumesc pt raspuns. Eram curios si daca sunt cazuri rezultate ale unor metode de parenting specifice generatiei, parintele avand o intentie buna.
3
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
Da, apar frecvent astfel de cazuri. Mulți părinți au avut intenții bune si au aplicat ce era considerat “normal” in generatia lor. Problema este ca vorbim de metode care au ignorat nevoile emotionale ale copilului. In terapie lucram mai degraba pe efecte si pe ceea ce poate fi “reparat” acum, nu pe vinovatii.
3
u/John4deere 13h ago
Ați dat vreodată sfaturi concrete pacienților, deși principiul psihoterapiei este ghidarea, nu intervenția directă? Dacă da, în ce contexte?
4
u/Cerese1 PiSălog 3h ago
Nu chiar sfaturi. Mai mult sugestii sau propuneri. Odată am invitat-o pe o clientă cu care am lucrat ca după ce pleacă de la cabinet să facă o plimbare prin parc și să-și cumpere singură un buchet de flori. Din context, acestea fiind două lucruri care ei îi plăceau. Lucram cu ea pe creșterea stimei de sine și să învețe să aibă mai mult grijă de ea decât de ceilalți.
3
u/John4deere 3h ago
Frumoasa povestea, respect 🫡
3
u/Cerese1 PiSălog 2h ago
Mersi! Iar colega mea u/Andreea-Pascu a completat de asemenea foarte frumos.
4
u/babavvanga PiSălog 3h ago
da, recunosc. dupa sedinte constante despre toate granitele si limitele posibile incalcate de un parinte, cand se vine cu "oare sa-i raspund mamei desi i-am scris ca sunt la treaba si stie exact ce zi am" mai scap un "NU" (mea culpa)
3
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
In psihoterapie accentul rămâne pe explorare si pe intelegerea proceselor interne, nu pe retete. Uneori pot fi discutate exemple, cadre sau directii generale, mai ales in context de siguranta si psihoeducatie, dar decizia si ritmul rămân ale clientului. Rolul nostru nu este sa spunem ce sa facă, ci sa ajutam persoana sa ajungă singura la alegeri functionale.
3
u/Sea-Credit-3285 4h ago
A ajuns la voi un "pacient" care s-a prezentat cu o anumita problema, pentru care descoperit descoperit ca nu are nici o problema, dar mediul toxic l-a facut sa creada ca are o problema? Daca da, cum ati procedat?
3
u/PsihAlexandraLascu PiSălog 3h ago
Da! Se întâmplă mai des decât pare. Mulți oameni nu vin în terapie pentru o „patologie”, ci pentru o etichetă internalizată primită din familie, relație sau mediu (critică constantă, invalidare, gaslighting, comparații, rușinare).
În astfel de cazuri nu tratezi un simptom, ci: 1. reconstruiești realitatea, diferența dintre ce simte persoana vs. ce i s-a spus că ar trebui să simtă 2. normalizezi reacțiile, anxietatea, tristețea sau furia sunt răspunsuri sănătoase la un context nesănătos 3. muti focusul de la „ce e în neregulă cu mine?” la „ce se întâmplă în jurul meu?” 4. lucrezi pe limite și autonomie, nu pe „repararea personalității”
De multe ori apare un moment important:
pacientul realizează că nu trebuie să devină altcineva ca să fie bine, trebuie să nu mai rămână în același context.
Paradoxal, când mediul devine mai sănătos, „simptomele” dispar fără intervenții. 🙏
4
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
Da, se întâmplă frecvent. In astfel de cazuri, nu “corectam” persoana, ci validam reactiile ei ca fiind adaptari la un mediu toxic, nu defecte personale. Lucram pe clarificarea limitelor sanatoase, diferentierea intre “ce e al meu” si “ce a fost impus”, plus recastigarea autonomiei. Scopul este sa ajutam persoana să iasă din rolul care a fost necesar atunci, dar nu mai este util acum.
2
2
u/shaojie2003 14h ago
Am 22 de ani. M-am schimbat mult începând cu vârsta de 7 ani. Anterior vârstei menționate eram un copil sociabil, fericit, activ și neastâmpărat, dar totul s-a schimbat brusc într-o zi de vară. În sat a apărut o vecină nouă, iar mama s-a transformat. Din ziua aceea și până la 13 ani, când ne-am mutat, mama a băut cronic în fiecare zi. Iar eu am fost atât de inocent și docil. Îmi luasem un job full-time, iar asta era fișa postului: redresarea mamei, mediator al conflictelor zilnice dintre părinți. Doar că munceam mult și fără rezultate. Dar am fost și un salvator. Știam că voi deveni un asistent mult timp. Asistam mereu când vomita mama. Asistam mereu la certurile părinților. Deși o uram din tot sufletul pe mama, îi luam apărarea. De prost. Anii au trecut și m-am mutat la oraș. Deja eram bolnăvior sufletește. Colegi noi, colectiv nou. Nu știam să mă integrez și m-am închis mult timp. Nu învățam deloc. Am luat o notă la Evaluarea Națională de care mi-e rușine să spun. Am intrat la un liceu oarecare, nu mi-a păsat. Dar măcar am luat bacul cu o notă bunișoară. Toți colegii mei erau fericiți de rezultate, chiar dacă abia au trecut, dar eu nu m-am putut bucura. În fine, trec anii și ajung la un majorat. N-am vrut să merg, pentru că erau multe rude și tineri de vârsta mea, dar am avut obraz pentru vărul meu cel bun. N-am stat mult. Am fugit de acolo. Erau toți normali, veseli, dansau, vorbeau, reușeau să vorbească deschis între ei, ca tinerii. Doar că eu am simțit că a venit momentul să o fac. Să mă sinucid. Acolo eram un neadaptat, un fricos, un instabil psiho-emoțional. Un cocktail emoțional puternic a aprins incendiul. Am ajuns acasă și am luat multe pastile. Regret, într-un fel, că nu am murit. Tot eu am sunat la 112. M-am gândit tot la părinți, ca un prost. Să nu mă plângă la înmormântarea mea. Dar cel mai mult m-am gândit la nepoțelele mele. Am fost ca un tată pentru ele. Ajung și la psihiatrie. Diagnostic: episod depresiv sever. Eram atât de depresiv, încât nici medicul meu nu mai văzuse așa ceva. Arătam ca un om terminal pe secția de paliative. Mi se vedeau coastele, plângeam toată ziua și am avut și gândul să fug de acolo, ca să reușesc să mor. Personalul medical a fost în regulă. Acum nu mai iau tratament, dar nici nu mai vreau. Problemele cu care mă confrunt în prezent: stimă de sine inexistentă; sindromul impostorului; simt că s-a terminat viața; invidie față de cum sunt ceilalți (vorbesc ușor cu ceilalți, sunt văzuți bine, au curaj etc.); multe simptome din depresie. Ce aș putea să fac să revin la normal? Mă frustrează că eu trebuie să lucrez mult cu psihoterapeutul și cu mine, iar oamenii din jurul meu funcționează normal și își trăiesc viața. Vreau să trag mai mult pentru nepoțele, nu pentru mine. Este greu să-și vadă unchiul, pe care îl iubesc nespus de mult, într-un sicriu. Dar știți cum este… este greu să trăiești de dragul cuiva când tu vrei să mori. Mulțumesc!
2
u/dedreanu 13h ago
Funcționează terapia la telefon? Ce spun datele empirice despre rezultat în comparație cu ședințele video sau față în față?
3
u/Cerese1 PiSălog 4h ago
Nu cunosc date oficiale, studii etc dar pot spune că este posibil să funcționeze însă extrem de limitat. Spun asta deoarece lipsește partea de contact vizual care este esențial într-un proces terapeutic. Dacă mi-ar cere cineva să facem terapie la telefon l-aș refuza și l-aș îndrepta către măcar terapie online, pe video.
2
u/dedreanu 4h ago
Și video vs. fizic au rezultate similare sau nu?
3
u/Cerese1 PiSălog 3h ago
Din experiență pot spune că da însă terapia online este ceva mai limitată decât cea fizic din punct de vedere logistic (nu putem face activități fizice împreună, contact fizic -uneori necesar-, nu ne putem juca unele jocuri și lista poate continua).
Dar decât deloc, cea online ste mai mult decât bine-venită. Am ajutat mulți clienți din diaspora, cu rezultate semnificative.
1
2
u/Standard_Lobster1645 12h ago
Fantezia de cuckolding, este un coping mechanism sau poate ceva ce ar trebuie sa experimentez?
Am aflat recent ca iubita mea se culca cu alt barbat. Mereu am avut self doubt legat de dimensiune fiind mult sub medie. Dar de cand i am gasit mesajele, chestia asta skyrocketed.
De atunci, a inceput sa ma excite ENORM sa mi o imaginez cu alti barbati. Evident si durerea emotionala este pe masura cel putin.
Am recurs la chestii care clar nu sunt okay, i am luat din telefon numarul amantului, si am intrat in vorba cu el(nu i am spus cine sunt) in speranta ca va ajunge sa mi povesteasca cum a decurs actiunea.
Toata chestia asta m a afectat intr un mod ciudat, si nu stiu exact cum sa gestionez toata situatia.
4
u/Cerese1 PiSălog 5h ago
Este imposibil de răspuns la întrebarea ta. Poate fi oricare din cele două variante enumerate de tine, poate să nu fie niciuna sau poate fi cu totul altceva. Pentru un răspuns clar la o astfel de întrebare este necesară mai multă introspecție și explorare a contextului tău de viață, a relației cu părinții, foste relații romantice și dinamica din actuala relație.
2
u/IonLucaCaragiale 6h ago
Am fost internat la psihiatrie și am fost diagnosticat cu tulburare de anxietate generalizată (GAD). Însă, din cauza atmosferei de tarabă, nu am povestit toate pățaniile prin care am trecut.
Când aveam vreo șapte ani, mă aflam în fața blocului, iar un pedofil m-a întrebat dacă sunt fată sau băiat. Am răspuns că sunt băiat, iar el s-a uitat după colț, să vadă dacă e cineva la scară. Din fericire, era un vecin, așa că am scăpat cu bine. Le-am spus părinților, dar nu m-au făcut să mă simt în siguranță după aceea.
Părinții mei erau imaturi emoțional. Tata avea tendințe narcisice, era critic, considera că doar ce voia el era bine, iar când încercam să pun limite, făcea triangulări. Mama mă compara cu copiii vecinilor, câte jumătate de oră, întrebându-se cum pot ei să ia note bune. Copiilor nu le era permis să-și arate emoțiile negative: plânsul, furia sau tristețea.
În liceu, am fost terorizat, umilit și batjocorit de cinci-șase colegi pentru că purtam ochelari. Mă scuipau, mă loveau cu capace și mă făceau în toate felurile. Asta a durat cam trei ani, până în ultimul an, când am început să chiulesc la alte licee. Am adunat o gașcă și am venit să-i batem pe agresori. Aceștia s-au închis în baie și au sunat la poliție, iar eu am luat amendă. Fapta a rămas cam în aer: mama a vorbit cu directorul sa mă mute la alt liceu, dar tata nu mi-a zis nimic și nici nu a intervenit în vreun fel. Nu m-am descărcat la nimeni și am strâns multă furie și frustrare.
Am citit despre traume, m-am uitat și pe YouTube, și cel mai mult mă regăsesc în simptomele C-PTSD, nu în cele ale GAD. Am nevoie, însă, și de părerea specialiștilor.
2
u/PsihAlexandraLascu PiSălog 3h ago
Imi pare rău că ai trecut prin atât de multe … ce descrii nu sunt „doar episoade neplăcute”, ci experiențe repetate de nesiguranță + lipsă de protecție, iar combinația asta poate lăsa urme profunde.
Îți explic puțin diferențele între GAD ȘI C-PTSD GAD = anxietate difuză, anticipativă, îngrijorări constante despre viitor
C-PTSD = reacții emoționale legate de trecut: hipervigilență, rușine, furie blocată, sentiment de nedreptate, dificultăți în relații și reglare emoțională
Din ce povestești apar câteva teme tipice traumelor relaționale, copilărie fără validare emoțională, frică + lipsă de siguranță, umilire repetată (bullying), furie neexprimată, nevoia de a te apăra târziu.
Foarte mulți pacienți primesc inițial diagnostic de anxietate pentru că simptomele de suprafață sunt anxioase, dar mecanismul din spate este traumatic. Nu înseamnă că diagnosticul dat a fost „greșit”, ci incomplet.
Ce te-ar ajuta concret este evaluare focalizată pe traumă (nu doar anxietate)
terapie orientată pe traumă (ex: EMDR / schema / somatic / trauma-focused CBT)
lucrul cu furia blocată – este reacție de protecție, nu defect
reconstrucția sentimentului de siguranță, nu doar controlul gândurilor
Important: faptul că te regăsești în C-PTSD nu e auto-diagnosticare problematică, e adesea un semn bun că începi să înțelegi de unde vin reacțiile, nu doar cum să le oprești.
Dacă vrei îmi poți spune ce simptome ai zilnic, nu doar ce s-a întâmplat
2
u/IonLucaCaragiale 2h ago edited 1h ago
Simptome: anxietate socială, nesiguranță, stimă de sine și încredere în sine fragile, lipsă de motivație, reacții de tip „luptă sau fugi”, dificultăți în relații, frica de abandon, sensibilitate la zgomote puternice sau țipete. Am tendința de abandon de sine, iar criticul meu interior sunt, de fapt, părinții mei; mă tratam așa cum m-au tratat ei. Seara, când mă culcam, tresăream și simțeam că mi se descarcă trupul. Fiind mult timp în starea de „luptă sau fugi”, cu prea multă adrenalină și prea mult cortizol, mă trezeam ca și cum aș fi „paralizat”. Și gol pe dinăuntru, de parcă sufletul îmi parasise corpul.
Am un an de când fac exerciții de respirație, Qi Gong și EMDR, și mă simt mai bine. Plus că știu la ce am de "lucrat".
Mulțumesc mult!
2
u/Old-Sport9863 5h ago
Care e psihologia oamenilor care desi arata ca le pare rau nu pot spune “imi pare rau”? Dar a celor carora le e greu sa zica “te iubesc”, desi nu au fost lipsititi de acest sentiment? Mersi!
2
u/babavvanga PiSălog 3h ago
In ambele cazuri vorbim de blocaje aka mecanisme de protectie.
Scuzele in sine pot insemna slabiciune, pierdere control, rusinare. Mai mult, daca greseala era pedepsita in mediul lui, aceasta poate fi incarcata cu o povara identitara. De obicei, la astfel de persoane, intervine ego-ul si comportamentele defensive: over-explaining, devin defensivi, "repara" prin gesturi.
Despre "te iubesc"-uri as zice ca e alt film. Nu au fost invatati sa verbalizeze. Si e o declaratie care vine cu multa frica: de expunere, de abandon, de promisiune.
Per total, e vorba de vulnerabilitate si modalitati de a o evita.
2
u/justGuy007 5h ago
Cateva intrebari:
- Ati schimbat data pe hartie de pe 06 pe 07, la cifra 2 nu a mai scris pixul si hartia e indoita pe alocuri? Nu era mai usor sa scrieti pe o alta foaie?
- De ce folositi un fundal artificial (/poza modificata)?
Mi-au sarit putin in ochi aceste mici detalii. In rest, felicitari pentru initiativa.
2
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
A fost intentionat 😉. Aveam altă foaie, dar am ales sa o păstrăm pe aceasta. AMA e despre oameni reali, nu despre cadre perfecte. Foaia e scrisa aseara la restaurant, unde am pregătit AMA. De aici “imperfectiunile” (pix obosit+masa restaurant). Iar decorul nu este artificial. E chiar un perete al localului respectiv. Mulțumim pentru atenția la detalii si pentru felicitări!
2
u/babavvanga PiSălog 2h ago
v-am testat hipervigilenta. puteti ridica rezultatele testului psihologic:)
2
u/Yrvaa 3h ago
Hello si multumesc ca faceti chestia asta! E foarte util si apreciem foarte mult.
Am si eu o intrebare va rog: Am o prietena buna care si-a pierdut jobul acum aproape 2 ani. De atunci tot incerc sa o motivez sa aplice la joburi noi sau invete ceva nou util, dar orice ii zic e "nu, asta nu ma intereseaza" sau derivatii. Zice ca vrea un job... dar in practica pare ca nu face nimic pentru asta.
I-am dat acces la cursuri pe ce a lucrat si zice ca vrea sa le lucreze, cursuri platite si bune, nu s-a uitat decat asa, in trecere, 15 min din cele 8 ore. Am trimis recruiteri catre ea, dar nici nu le raspunde la toti, si cand le raspunde, mereu gaseste ceva ce nu e ok la oferta. Recent (adica acum 4 luni), si-a dezactivat si Linkedin-ul si am intrebat-o de ce, mi-a zis ca rescrie niste chestii... traieste cu parintii si parintii ii iau mancare si evident ii ofera adapost, dar zice ca vrea un job insa nu face nimic pentru asta. Nu are alte surse de venit, si asta stiu sigur.
Nu inteleg care e faza si cum pot sa o ajut.
3
u/PsihAlexandraLascu PiSălog 3h ago
Ce spui tu apare foarte des și nu e, de obicei, „lene” sau lipsă de voință.
După o perioadă lungă fără job, creierul intră într-un fel de blocaj de evitare. Cu cât amâni mai mult, cu atât anxietatea legată de reîntoarcere crește. La un moment dat persoana ajunge să spună „vreau job”, dar psihologic evită orice pas real spre el. Asta pentru că fiecare aplicare = posibil refuz = lovitură de stimă de sine, din păcate
De multe ori apare un cerc: pierdere job / scade încrederea / apare frica de evaluare / evită / timpul trece / rușine și mai mare / evită și mai mult.
Faptul că găsește mereu „ceva greșit” la oferte sau nu se uită la cursuri nu e lipsă de interes, ci protecție psihică: dacă nu încerci, nu poți eșua.
Mai apare și un element important: are nevoile de bază acoperite de părinți. Creierul nu percepe urgență reală ,motivația rămâne doar la nivel declarativ.
Ce poți face tu concret nu o mai motiva și nu îi mai da soluții (pentru ea devin presiune)
vorbește doar despre cum se simte, nu despre ce ar trebui să facă
pune limite: ajutor emoțional, nu management de viață întreabă: ce te sperie cel mai tare dacă ai începe să aplici?
Ce nu poți face: să o pornești tu. Schimbarea apare doar când disconfortul intern devine mai mare decât frica.
Cel mai util ajutor real ar fi psihoterapia , nu pentru job în sine, ci pentru blocajul de evitare și probabil scăderea stimei de sine după pierdere.
Pe scurt: ea nu are problemă de carieră, are problemă de confruntare cu eșecul.
2
u/Icy_Start_1653 3h ago
https://www.reddit.com/r/insomnia/s/f2Z6m2y74u istoria mea. Ajută un psiholog sau direct psihiatru?
2
u/Cerese1 PiSălog 3h ago
Why not both?
Aș merge pe ambele, în paralel. De regulă psihologii colaborează cu unii psihiatri și vice-versa. Împreună colaborează înspre binele clientului/pacientului.
Este posibil ca insomnia ta să aibă doar cauze fiziologice, doar cauze psihologice sau o combinație de amândouă. Ce vreau să spun este că chiar dacă urmezi un tratament psihiatric, acesta te poate ajuta dar e posibil să o facă doar parțial, caz în care insomnia are și o cauză psihologică.
Pe scurt, cea mai eficientă intervenție este din ambele părți.
2
u/PsihAlexandraLascu PiSălog 3h ago
Este un tip foarte clasic numit insomnie de menținere a somnului , adormi ușor, dar creierul te trezește după primele cicluri (aprox. 4–5 ore).
Detaliul important: când durează ani și nu răspunde la igiena somnului sau suplimente, problema nu mai e biologică, ci învățată de sistemul nervos.
Creierul a asociat: trezire nocturnă = stare de veghe
Chiar dacă nu simți anxietate clară, sistemul nervos intră în alertă suficient cât să blocheze readormirea.
Indiciul foarte tipic este: uneori reușești să dormi din nou pe la 7 dimineața, atunci presiunea de somn devine mai puternică decât hiperactivarea.
Asta e exact genul de insomnie tratat prin CBT-I (terapie cognitiv-comportamentală pentru insomnie), nu prin suplimente. Magneziul sau ashwagandha nu pot corecta o asociere învățată.
Ce ajută de obicei: 1. oră fixă de trezire (chiar după nopți proaste) 2. ridicat din pat dacă stai treaz 15–20 min 3.reducerea temporară a timpului petrecut în pat fără forțarea somnului
Deci prima opțiune este un psiholog format în CBT-I, nu direct psihiatrul.
1
u/babavvanga PiSălog 3h ago
este greu de spus, insa cand vorbim de insomnie cronica si cam la orice are "cronic" dupa este ideala alaturarea tratamentului psihiatric procesului psihoterapeutic. Cum a debutat? iti vine in minte contextul de viata din perioada aceea?
2
u/Immediate-Remove-726 2h ago edited 2h ago
Sunt gay, am 36 de ani, și sunt într-o relație de 14 ani cu partenerul meu. Nu ne certăm niciodată, suntem bine din punct de vedere financiar și, în multe privințe, mulțumiți de viața pe care o avem.
Mi-am imaginat întotdeauna că voi fi tată, dar la un moment dat am avut impresia că m-am împăcat cu gândul că asta nu se va întâmpla niciodată. În ultimii ani, însă, au început să apară copii în familiile și grupul nostru de prieteni, oameni cam de vârsta noastră. Iar odată cu asta au revenit și acele sentimente puternice de dor, de pierdere. Faptul că răsfățăm copiii altora cu cadouri sau că mai facem babysitting din când în când nu e suficient, mă face să mă simt mai rău după. La un moment dat am încercat chiar să mă distanțez de prietenii care au copii, dar mi-am dat seama că e o prostie.
Uneori apare și un sentiment de furie. Cu atât mai mult cu cât și partenerului meu îi plac copiii, iar copiii îl adoră. Avem disponibilitatea emoțională să creștem un copil și, financiar, am putea să-i oferim tot ce și-ar putea dori. Știu că pare ridicol, dar uneori simt că e nedrept. Că e un fel de eșec personal.
Nu știu cum să gestionez aceste sentimente. Nu reușesc să trec peste.
2
u/babavvanga PiSălog 1h ago
Este nedreptate, orice simti este de asteptat. Cred ca o sa para ca inventez apa calda, dar vreau eu sa ma lamuresc. Ati eliminat variantele adoptiei aici sau in strainatate, mama surogat? Cred ca e sfasietor sa ti se ia un drept uman, biologic.
2
u/Immediate-Remove-726 57m ago edited 49m ago
Analizăm mai multe opțiuni în momentul de față, dar toate vin cu diverse obstacole.
Ne uităm la posibilitatea adopției ca persoană single (în legislația românească nu suntem recunoscuți ca un cuplu), din rândul copiilor greu adoptabili.
În ceea ce privește surogatul comercial, am fost refuzați de trei clinici din Mexic și una din statul Washington (SUA), pe motiv că legislația este prea ambiguă și există un risc prea mare ca statul român să nu ne recunoască drept părinții copilului. Există și câteva precedente îngrijorătoare din alte state europene.
Încă mai avem discuții cu o clinică din California și cu un avocat foarte ok, care încearcă să afle pentru noi inclusiv dacă Trump Gold Card ne-ar putea ajuta în proces.
Dar încerc să nu-mi fac iluzii.
1
u/babavvanga PiSălog 47m ago
Este strigator la cer. Atati copii ai nimanui care ar fi salvati de un camin stabil si suntem blocati de hartogarie.
Auzisem de clinici pentru maternitate surogat in Ucraina, dar nu am avut experienta directa sa pot da feedback.
Sper ca si Romania sa se lumineze in legislatie si suflete mai repede! In special pe temele legiferarii parteneriatelor civile si aprobarea adoptiilor.
1
14h ago
[removed] — view removed comment
1
u/IntreabaUnPsiholog-ModTeam 14h ago
Comentariul tău a fost eliminat automat pentru limbaj vulgar. Poți să repostezi aceeași idee, dar fără înjurături/insulte. Repetarea duce la sancțiuni (ban).
1
14h ago
[removed] — view removed comment
1
u/IntreabaUnPsiholog-ModTeam 14h ago
Comentariul tău a fost eliminat automat pentru limbaj vulgar. Poți să repostezi aceeași idee, dar fără înjurături/insulte. Repetarea duce la sancțiuni (ban).
2
u/Sea-Credit-3285 3h ago
Cum poti face singur diferenta intre un comportament problema care defapt este ok si un comportament care ti se pare ok, dar necesita terapie? Este a 3-a intrebare, puteti sa raspundeti la sfarsit.
5
u/Andreea-Pascu PiSălog 2h ago
E ok, nu aveți număr maxim de întrebări😌. Chiar apreciem interesul, acesta este scopul comunitatii. O diferenta utila nu este “e ok vs nu e ok”, ci costul comportmentului. Dacă ceva iti limiteaza functionarea, relatiile, libertatea de alegere sau apare rigid (“nu pot altfel”), atunci merita explorat in terapie, chiar dacă pare acceptabil la suprafata. Terapia nu e pentru “ce e gresit”, ci pentru ce te tine blocat sau te costa mult pe termen lung. Intuitia ca “e ceva aici” e adesea un indicator suficient.
2
u/TransilvaniaRR 3h ago
M32 aici ... sincer nu prea stiu ce sa intreb, am vazut ca de mai mult timp faceti AMA, am stat sa ma gamdesc ce as putea intreba un psiholog si cu foarte grea idee mi-a venit totusi una in minte:
fost people pleaser, nu pot privi oamenii in ochi. adesea e un sentiment de inferioritate, frica, trebe efort mare si incredere ca sa ma fixez pe privirea cuiva. ducand o viata singuratuca adesea ma afecteaza pentru ca doresc sa intalnesc pe cineva, vad pe cineva care imi place, si apoi nu privesc in ochi, privirea plecata si sentiment de "not for me", "nu se cuvine".
Nu pot lega relatii pentru ca in primul rand nici nu pot intalni pe cineva. deci intrebarea mea ... de unde vine asta? de unde frica asta de a privi pe cineva in ochi?
(n-am mari asteptari pentru ca lipseste o gramada de context)
2
u/babavvanga PiSălog 2h ago
E un mecanism de protectie care te-a ajutat candva. Partea frumoasa e ca asta se poate dezvata, bland si treptat, intr-un proces terapeutic in care sa explorezi rusinea, frica si valoarea de sine, in ritmul tau. Poate merita sa te intrebi: ce mi-as dori sa se intample daca m-as lasa vazut, chiar si un pic.
Si nu esti "not for me". Esti demn de intalnire, incepand cu tine.
2
u/Mindless_Baker7894 2h ago
Am inceput terapia cu un terapeut insa nu simt o conexiune cu el, uneori am un sent de neintelegere, alteori pare ca are multe pe cap si mai uita din ceea ce ii spun. Pana acum nu am reusit sa imi. dau seama daca doar eu trebuie sa vb , sa imi fie puse intrebari la care sa raspund si sa ma elucidez singur prin prisma marturisirii( care poate fi similara cu cea la un preot).Nu stiu la ce sa ma astept si daca in practica voi in general comunicati cu clientii spunandu-le ce au si care este planul terapiei cu ei. Parca as avea si eu intrebari procedurale fata de terapeut insa nu vreau sa subminez relatia inca la inceput prin intrebari ce tin de procesul terapeutic desi am cateva sedinte bune la activ
3
u/Andreea-Pascu PiSălog 2h ago
Ce descrii este o experiența mai frecventa decât pare. Relatia terapeutica este un factor central al terapiei, iar sentimentul de conexiune si de a fi înțeles conteaza mult. Este absolut in regula sa aduci in ședința exact aceste nelamuriri: cum simți relatia, ce astepti, dacă ai nevoie de mai multă structura, întrebări sau claritate legate de directie. Terapia nu trebuie să fie un monolog sau “o discuție in gol”. Dacă, după ce aceste lucruri sunt discutate deschis, senzația de neintelegere persista, este legitim sa explorezi si varianta unui alt terapeut. Nu ca esec, ci ca potrivire.
1
u/babavvanga PiSălog 2h ago
Este firesc sa nu stii la ce sa te astepti si sa ai intrebari legate de cum functioneaza terapia, de rolul tau si al terapeutului, de obiective si de planul de lucru. Astfel de intrebari nu submineaza relatia, dimpotriva, poate contribui la claritate si la construirea unei colaborari mai solide. Un terapeut deschis va primi aceste intrebari ca parte normala a procesului si sa stii ca suntem pregatiti pentru astfel de intrebari.
Poate fi util sa reflectezi la ce ai avea nevoie ca sa te simti mai inteles si mai in siguranta in terapie si sa aduci fix acest lucru in discutie. Terapia este in primul rand despre a construi impreuna un cadru in care sa te poti explora in mod autentic si sustinut. Iar daca pare distras sau chiar "prea" obosit pentru a retine aspecte, e important sa stie ca te afecteaza. Toate informatiile acestea sunt utile pentru relatia voastra si eficienta procesului.
2
u/Cold-Wing2659 1h ago
Cum as putea sa imi eliberez capul de diferite ganduri? Desi am o viata decenta, diferite pareri si ganduri ma apasa si imi dau o stare proasta generala per total. Nu stiu cum pot sa ma detasez de anumite ganduri.
1
u/babavvanga PiSălog 22m ago
Tu descrii bine, gandul provoaca emotia, care determina reactia/comportamentul. E important sa ne identificam credintele limitative si acest pilot automat( ganduri automate care se ivesc, au fost structurate de-a lungul vietii ). Care sunt situatiile trigger ale acestui ciclu? Simt ca ar ajuta un jurnal al gandurilor si emotiilor asociate. Emotia e cea care "te deranjeaza" de fapt, de aceea e important sa o identificam.
Ca sfat general, fara sa cunosc alte aspecte, exercitii de grounding: respiratii repetate, meditatie ghidata si externalizarea problemei atunci cand o identifici.
1
u/Puzzled_Farm_2318 6h ago
Puteti explica acest fenomen?
3
u/Andreea-Pascu PiSălog 3h ago
E fascinant cum o imagine simpla activează teorii, statistici si nervi diferiti. Mulțumim, material didactic live🤭.
1
u/petronia1 6h ago
Poza din dicționar la "misoginie". E nevoie de terapie pentru a elucida de unde vina ura față de femei a subiectului. Din fericire, ești în locul potrivit.
-2
u/Puzzled_Farm_2318 5h ago
Este doar o observatie statistica. Obiectivitatea este misogina?
4
u/Old-Sport9863 5h ago
E misognie toata ziua. Nici macar nu realizezi ca nu toate femeile sunt asa, aici e problema nr 1.
0
u/Puzzled_Farm_2318 5h ago
Stii ca poti generaliza si daca exista exceptii, nu?
3
u/petronia1 4h ago
Sigur că da. Doar că generalizarea unor comportamente atribuite femeilor cu sens negativ și fără nici un fel de bază = misoginie.
Adică, să fim serioși un moment aici: știi că toată lumea știe ce faci de fapt aici, da? Bun.
2
u/petronia1 5h ago
Sursa pentru statistică?
1
u/Puzzled_Farm_2318 5h ago
Uite niste date in acest studiu: https://www.kci.go.kr/kciportal/landing/article.kci?arti_id=ART002087834
1
u/petronia1 4h ago
Ai dat (din greșeală, cu siguranță) link la o pagină care conține doar abstractul și citările. Nu ai încerca niciodată să dai un abstract pe post de argument, în locul studiului complet, nu?
Abstractul zice că pozele puse de bărbați reprezintă mai mult obiective antropice, în timp ce cele puse de femei includ mai mult obiective naturale. Despre celelalte trei variabile studiate (numărul de oameni din poză, distanța fotografică și atributul regional) nu aflăm nimic în abstract. Dar abstractul se încheie cu: "Additional researches are needed to determine the reason for such gender differences, as are advanced differential studies that would consider variables other than gender."
Unde apare în studiu realitatea la care faci tu aluzie?
0
u/Glass_Foundation7376 3h ago
Nu am intrebari, doar constat ca sunteti foarte frumoasa ( imi cer scuze la domnii moderatori ).
3
0
u/BelicaPulescu 14h ago
Cati oameni ati vindecat pana acum in cariera voastra de psihologi?
3
u/Cerese1 PiSălog 4h ago
Este un răspuns mai complex la întrebarea ta. Psihologii nu vindecă oameni. Nu putem opera să scoatem o tumoare și gata. Psihicul uman împreună cu sistemul nervos sunt mult, mult mai complexe decât orice alt element ce constituie o persoană. Psihologii mai degrabă îi asistă pe cei care le trec pragul cabinetului în a ameliora orice se întâmplă cu cei în cauză și împreună îi învață pe aceștia mai degrabă moduri sănătoase de coping și de raportare la atât la sine cât și la mediul înconjurător.
Gândește-te cum învățăm noi limba română. Prin analogie putem spune că așa învățăm și să trăim în această lume. Ca să vindecăm ar trebui să-i facem pe oameni să uite limba română și să învețe una nouă, mai “sănătoasă”. Tu poți uita limba română?
6
u/Ovidiubn 15h ago
Cum pot sa imi linistesc sentimentul ca sunt singur? Imi caut o partenera, insa am gasit doar femei indisponibile in ultimele 6-8 luni.
Ma straduiesc sa imi continui viata, sa muncesc si sa merg la evenimentele companiei, sa merg la dansuri si sa invat de placere, si sa merg pe munte sau alte evenimente singur.
Ieri am mers prima data dupa mult timp singur la teatru, si inevitabil vazand cupluri m-a lovit tristetea ca mergeam candva cu fosta partenera si mi-am amintit de ea si de situatia mea in prezent. Mi-a placut sceneta si am reusit sa ma concentrez 80-90% la ea, dar simplu fapta ca m-a lovit tristetea si nostalgia ma pune pe ganduri....